La 3 luni de viață a lui bebe, am încheiat cu co-sleeping-ul

Ieri a fost prima noapte după o perioadă de aproximativ o lună jumate când am culcat băiatul în patul lui,  încheiand perioada de co-sleeping.

Când l-am adus din maternitate am mers pe varianta în care micuțul dormea în patul lui și eu sau El făceam cu rândul în celălalt pat din camera lui. Asta a fost până El a început munca și eu am rămas cu bebe în cameră de luni până vineri urmând ca în weekend să mă odihnesc eu în dormitorul nupțial. Nu a fost o perioadă prea minunată pentru că eu încă aveam side effect-urile nașterii, adică dureri, imposibilitatea de a dormi pe o parte, pe burtă,  transpirație urmată de friguri la fiecare ridicare din pat. Și unde mai pui că în plus de toate acestea Victor cerea papa la fiecare 3 ore plus că avea unele nopți în care nu prea dormea nici ălea 3 ore legate.

Într-una din acele nopți am avut un vis ciudat,  un coșmar. Eu nu prea am coșmaruri tocmai de aceea m-am trezit destul de speriată, am luat copilul în brațe și am plecat la tata în pat. El ne-a primit cu drag,  cu atât de mult drag că de atunci nu ne-a mai lăsat să plecăm de acolo...

Așa se face că am început să împărțim toți 3 același pat. La început am zis că va fi doar ceva super provizoriu și că în câteva zile vom reveni la vechea formulă. Însă să vezi și să nu crezi,  bebelușul a avut prima noapte cu somn până la 6 dimineața!  Apoi încă una și încă una și uite așa Victor al nostru nu a mai cerut lapte noaptea.

Iar când am început să mă gândesc la ruptul pisicii și separarea din pat ceva mă tot trăgea înapoi și anume : 1. Frica de reluarea somnului întrerupt a lui bebe deci implicit și al meu,  2. Tati, care nu se mai putea desparți de noi.

De o săptămână încoace însă, bebe se trezește pe la 4- 5 dimineața și mârâie. Nu vrea de mâncare însă trebuie să îi tot bagi suzeta în gură,  să îl liniștești, tocmai de aceea somnul Lui a devenit o amintire! Și totuși, El merge la serviciu. Așa că în sfârșit a acceptat să îl punem înapoi pe bebe la somn în patul lui.

Ieri am pregătit cu drag și grijă patul lui mic. Am schimbat lenjeria, am aerisit bine camera, am agățat de grilaj jucăria preferată a lui Victor. A venit seara... Bebe a făcut baie, a mâncat, l-am pus în patul lui. 2-3 ore mai târziu a venit rândul meu să merg la somn. De data asta fără el în pat...  Pe cât de ușor trebuia să fie, pe atât de greu a fost de fapt. Am adormit cu dor de mirosul lui, de mânuța lui mică în pumnul meu mare, de chipul lui drag la miez de noapte. Am adormit cu un nod în gât și o lacrimă în ochi... Totuși, noaptea a trecut și la 6 a.m. i-am văzut din nou ochii jucăuși.

Uite așa am încheiat noi capitolul de co-sleeping. Cu un ochi râzând și cu unul plângând... Sunt curioasă cât ne-o ține de data asta...

Iubitului meu mic

Ai apărut în viața noastră ca un miracol. Ca un miracol diferit de al altora, deși sunt sigură că toate celelalte sunt la fel de miracole și de neasemuite.  Însă tu, dragostea mea mică, ai venit ca o alinare,  o speranță în viața noastră întristată. În cea mai grea zi, în ziua când tatăl tău era operat, tu ai apărut acolo, pe un băț de plastic, sub forma a două liniuțe roz. Ai vindecat durerea din sufletele noastre și ne-ai arătat că avem pentru ce trăi, pentru ce lupta. Te-am simțit în burta mea ca pe cel mai prețios diamant, care creștea, făcându-și loc printre mușchi, printre coaste. Străluceai atât de tare în interior încât asta se vedea și în exterior, pe fața mea. 

Cu 12 zile înainte de termen ai hotărât că vrei să ne cunoști. Din nou ai continuat sa ne uimești prin puterea ta de a înfăptui minuni și ai ales ziua de 18 septembrie sa vii pe lume, parcă știind că vei purta numele bunicului tău plecat de lângă noi, născut pe 19 septembrie. 

Iar acum, te privesc cu atâta pasiune și iubire și împlinire încât fiecare clipă pare un miracol. Fața ta mică, ochii tai albaștri, somnul tău dulce și mirosul tău de primăvară sunt minunile vieții mele. Ale vieții noastre împreună. Te iubesc până la cer și înapoi,  miracol zămislit din celule ale noastre! 

Frica de șunculițe veșnice

Off Doamne, cum o fi să te trezești la 00:30 după un nani bun generat de un film iar în pregătirea pentru nani ăla lung de noapte desfaci fără milă și fără deranjamente o Milka cu alune maaari și bune și mănânci așa, fără jenă, fără gânduri, fără sentiment de vinovăție? Trebuie să fie...foarte bine și fără frică de calorii. Da, acesta era al meu drag El, care la kilogramele lui de om fără o sarcină dusă la bun sfârșit își permite să nu aibă nicio problemă să mănânce ciocolată în miez de noapte.

Iar eu în schimb, stau și mă uit cu emoție și teamă la ciocolata Kinder Bueno care îmi stă alături pe canapea și încerc să îmi înfrânez dorința. Am scos-o cu gânduri bune din cămară iar acum o privesc de parcă mi-ar fi pus gând rău. E foarte greu să mai mănânci ceva delicios fără să ai frustrări că, uite, mănânc toate prostiile și de-asta kilogramele ăstea 3 ce au mai rămas se încăpătânează să stea frumos pe abdoment și pe picioare și mda, aș vrea să le dau jos și pe ălea 2 urâte de dinainte să rămân însărcinată! Și totuși ispita e mai puternică...te atrage, e o vrăjitorie la mijloc, e clar! Și iar dai iama în dulciuri. Iar când Moșu din Germania îți trimite un pachet maaaare cu bunătățuri care mai de care, ia de te abține.

Și mă gândesc...taaare bine o mai fi de acele fete care oricât ar mânca și nu ar alerga nu lasă să se lipească niciun kilogram de șunculiță pe ele ( mă rog, o lege nefirească și nedreaptă a naturii nu permite acest lucru). E clar, la ora asta sunt foarte invidioasă și nu cred că sentimentul se va duce o dată cu căderea somnului peste mintea mea....

Undo

Mă gândeam într-o zi cum toți suntem urmăriți, vrând-nevrând de trecut. Poate nu la modul în care ne afectează și acum viața de zi cu zi, rutina existenței noastre. Însă cu siguranță avem cu toții momente în care ne pașaportăm în trecut și am vrea să dăm un delete, câte un undo la unele evenimente petrecute acolo. Chit că au fost ele evenimente determinate de acțiunile noastre, de acțiiunile altora sau de forțe nevăzute, ne gândim că dacă am da un undo lucrurile s-ar repara și fantomele trecutului nu ne-ar mai urmări. Însă stau acum și mă întreb, eu oare aș da undo? Aș șterge momente din viața mea? Da, poate că aș face-o la momente cum ar fi dispariția de pe lume a tatălui meu sau alegerea facultății sau alte lucruri a căror importanță o realizez abia acum. Aș face-o, da, dar dacă riscul ar fi să se șteargă cu buretele tot ce am acum în viața mea? Atunci cu siguranță  răspunsul meu e NU, nu aș vrea să șterg nimic din trecutul meu dacă asta presupune ca viața mea din prezent să nu mai fie acest prezent.

Pentru nimic în lume nu aș vrea să nu îmi fi întâlnit minunatul copil, minunatul soț, minunatele momente care mă definesc. Ei sunt minunile mele și emană o forță incredibilă de putere și emoție. Mă regăsesc în ei în fiecare clipă și niciun moment din trecut nu mai contează când îi văd pe ei doi împreună.

Uneori soarta lucrează foarte interesant. Poate că așa a trebuit eu să trăiesc până acum ca să mă pot bucura de cele mai frumoase sentimente umane care pot exista...

Amintiri din copilaria LEGO

Astăzi am căzut în borcanul cu amintiri. E un borcan care de mult mă ademenise de când cu sărbătorile de iarnă și mormanele de jucării din Carrefour. Dar astăzi, când deasupra ecranului laptopului meu clipocesc câteva luminițe din perdeaua de lumini atârnată de tavan, am căzut cu totul în acest borcan.

Și așa mi-am amintit de LEGO. Lego system, cum se numea pe vremea în care eram un țânc de fetiță care învăța să se joace cu lumea. În vremurile imediat după revoluție nu se găsea la noi minunăția numită Lego system. Dar cum eram răsfățata familiei, unchii mei de peste țări, dar fără mări, mi-au adus primul meu Lego system.

Aveam 4 ani pe atunci și îmi amintesc cum stăteam ore în șir să construiesc machetuța, apoi să o demontez și să o construiesc din nou. Eram de-a dreptul fașcinată. Apoi la 5 ani am călătorit peste hotare cu ai mei și cunoscând pasiunea mea pentru Lego, mi-au mai cumpărat unul. Ulterior, unchii mi-au adus și al treilea set.

Trei seturi... Fașcinante, gustoase, nostalgice și..de negăsit! Pe vremea aia făceam cam tot ce fac și acum, adică trăiam clipa și cam atât. Deci m-am bucurat nespus de ele și bineînțeles că nu m-a dus pe mine gândul că vreo două decenii mai târziu o să vreau să mă joc din nou cu ele. Așa că nu am băgat de seamă că piesele mele mici de Lego au trecut prin diverse mâini din generații mai tinere devenind tot mai mici și mai mici și ascunse într-o lume Lego invizibilă.

M-am trezit cu dorul de ele...Îmi amintesc fiecare piesă minusculă și foarte importantă din fiecare set. Iar memoria mea de elefant (doar de această dată) m-a ajutat să Google-esc potrivit și LE-AM GĂSIT! Virtual evident, cu nume și tot ce trebuie.

Așadar, vă prezint colecția mea (pierdută) de Lego System în ordine cronologică:

1. Lego System Paradisa Sidewalk cafe

Deși ar trebui conform numelui să fie un Starbucks mic, de fapt la această terasă minunată se servea înghețată delicioasă. Îmi plăcea la nebunie să o conduc pe bicicleta roșie pe cocheta domnișoară spre culmile bucuriei culinare și să o servesc cu o cupă de înghețată roz, de căpșuni.

Iar apoi să îi dau bineînțeles și o cană cu cafea, să nu uite de ce a venit.

Îmi amintesc perfect acele plăcuțe cu înghețată și toate accesoriile mici cât o unghie de copil. A fost primul meu set și evident că sunt atașată cel mai mult de el dintre toate.

Dar nici cu numărul doi nu mă plâng, acesta fiind...


2. Lego System Paradisa Playground

Minunatul parc de distracții la care orice copil ar fi visat. Adoram să plimb micuții oameni Lego de la tobogan, la balansoar și la cutiuța cu nisip. Evident că pentru anii 1995 în România, acea lădiță cu nisip eram cumva din seriile științifico-fantastice și nu mă ducea cu gândul decât la grămada cu nisip din curte. Însă în România de azi, înțeleg că copii vesticilor deja se jucau în groapa de nisip din parcurile cu tobogane.
Tânara mămică cu cărucior îmi plăcea maxim, însă nu prea îi vedeam rolul în poveste, așa că o plimbam mai degrabă pe la toneta cu înghețată.

3. Lego System Rocky Reef

Ei bine, vine și cel din urmă set, care sincer mi-a părut inițial mai potrivit pentru un băiat. Însă după ce l-am descoperit, m-am bucurat foarte tare de el. Bărcuța roșie, cufărul cu bani de aur, papagalul, harta și scheletul erau elementele mele de suflet.

Foarte mișto era și plăcuța aceea deplasabilă care dezvăluia un locșor numai bun de ascuns comoara.


Acestea au fost seturile mele minunate de Lego System. Care sunt date începând de azi în urmărire generală ( mamă, ia aminte!). Ofer ca și recompensă bucurie de copil! Și de copil de copil, peste câtiva ani, sunt sigură!

Iar tati, cred că știi ce cadou îmi doresc de Crăciun, nu?

P.S. Această poftă nebună mi-a venit după ce am văzut un anunț cum că la Muzeul Civilizației Urbane din Brașov va fi de azi până pe 7 decembrie expoziție de Lego, unde VREAU și unde sigur VOI MERGE! http://www.brasovultau.ro/articol/stiri/expozitie-a-fanilor-lego-la-muzeul-civilizatiei-urbane.html

Lasă-mi iarnă fulgii fulgi!

 Ferestrele noastre Velux au înghețat. Zici că s-a pus o sticlă peste sticlă. Ploaia asta înghețată m-a enervat cumplit astăzi. Deși termometrele arătau grade cu minus, ploaia s-a încăpățânat să fie ploaie, nu să devina ninsoare, cum ar fi fost normal. La noi în curte s-a creat un adevărat patinoar. Nu suficient încat sa ma bucure și pe mine puțin, să îmi dea speranța că această iarnă va fi diferită de cea trecută și că vom avea un mult așteptat Crăciun Alb.

Și stau eu cu frustrarea mea, că de ce nu ninge și plouă și Google-esc un pic să văd ce fenomen straniu o mai fi și ăsta. Am aflat că această cădere de ploaie care transformă curtea noastră în ghețuș poartă numele de ploaie înghețată sau " freezing rain". Mda, se pare că există și asa ceva. Lucru care se întamplă atunci când fulgii de nea străbat o masă de aer cald în drumul lor și se topesc total sau parțial, iar la contact cu suprafețele foarte reci îngheață. Și uite așa se face că te gândești de două ori înainte să îți iei cizme în picioare sau patinele ălea frumoase maro cu blaniță albă care așteaptă cuminți în dulap.

Și a venit seara, sau mai exact noaptea și uite că picăturile ălea urâte înghețate se transformă în fulgi mari înghețați și ei... Din nou, prietenul Google! Însă de data asta nici el săracul nu mai știe ce să îmi răspundă. Așa că stăm și privim spre fulgii mari de gheață care au făcut totuși să arate totul mai a iarnă asa, cu strat alb depus peste tot. Iar spectacolul se privește de pe geamul de la dormitor unde un pui mic doarme neîntors... pentru că Veluxurile se pare că vor rămâne înghețate ceva vreme de acum înainte....

Despre bucuriile de azi si emotiile de maine

In viata, zilele sunt unice si nerepetitive. Exact ca ADN-ul fiecaruia, zilele sunt diferite si interesante in felul lor. Unele zile sunt bune, altele mai putin bune. Ideea e sa te bucuri de fiecare in parte si sa storci din fiecare lucrurile pozitive.

Ce vreau sa spun eu cu acesta postare este ca eu chiar sunt genul de om care se bucura de fiecare zi in parte. Sunt foarte norocoasa, va spun! El zice ca am un optimism iesit din comun cateodata. Dar asta e felul meu de a trai fericita, de a trai fiecare zi cu bucurie.

Si acum sa va spun un secret! Ceea ce imi da mie forta pentru a privi cu mintea luminoasa fiecare zi este, sa zic asa, ziua de maine. De ce? Pentru ca eu mereu am avut si am ceva ce sa astept. Anul trecut asteptam nunta, apoi am ramas insarcinata, am asteptat fiecare ecograf, apoi nasterea, apoi primul sarut dat pe obrajorul minunii mele, etc. Acum de exemplu astept Craciunul. In fiecare an am asteptat Craciunul cu mult entuziasm si cu emotie. La fel ca in fiecare an, confectionez diverse lucruri pentru aceasta minunata sarbatoare si abia astept sa impodobesc casa cu ele si cu cele din anii precedenti. Cred ca al doilea prenume al meu e "Abia Astept!". Eu tot timpul abia astept ceva! Acum abia astept ziua de 1 decembrie pentru ca impobodim casa. Apoi abia o sa astept ajunul Craciunului sa impodobim bradul.Iar anul acesta are sa fie cu adevarat speciala aceasta sarbatoare pentru ca este primul an in care suntem 3!

Si credeti-ma, pe puiul meu drag Abia Astept sa il vad in fiecare dimineata, ora si secunda din viata mea! Ma scuzati acum, ma duc la pui pentru ca, pe bune, abia astept sa il revad!

Seara "celui mai"!

Asta seara am avut revelatii. Si eu, si El. A fost seara cu cel mai bun ou moale si cu cel mai bun mar verde.

N-am mai mancat ou fiert cu galbenusul moale de cand eram copil. Atat de mult imi placea cand se facea dimineata iar bunica ma astepta in bucataria calda cu ceai de fructe nici rece, nici fierbinte, cu paine prajita si cu oul fiert moale. Stia exact cat anume sa il lase la fiert sa fie numai bun. Si era mereu doar unul singur, maxim doua-trei pe saptamana, o data pentru ca eram mica si nu era voie sa mananc mai mult si in al doilea rand pentru ca faceam alergie ( asa zisa urticarie) daca depaseam norma saptamanala. Intre timp bunica a plecat de langa mine iar ouale au ramas doar fierte tari si fara satisfactie. Azi am avut insa o revelatie! Am incercat si mi-a iesit cel mai bun ou fiert moale, in care sa inmoi painea, sa se galbeneasca toata si sa o savurezi pana la ultima stersatura de pe farfurie! Secretul? Ouale puse in aproximativ 500 ml de apa rece, ibricul cu ele pus pe foc mediu si lasate din momentul aprinderii focului pe aragaz 10 minute si jumatate. Un deliciu!

Iar pentru El a fost amintirea bunicului, pentru care nu trecea o seara fara un mar verde mancat bucati bucatele, taiate cu cutitul la fiecare imbucatura.

Ce seara delicioasa!

Prima data! sau nu...!

Trebuie sa recunosc, nu este primul blog pe care imi astern gandurile. A mai existat unul, ratacit acum, de pe vremea cand eram literalmente copil. Insa privind acum in urma realizez ca era insipid. De ce? Pai pentru ca scriam fantasme si povesti care nu aveau legatura cu viata mea personala iar mie nu mi se potrivea stilul. Pentru ca atunci mi-am deschis un blog deoarece era "la moda" si cautam doar sa fiu urmarita, nu sa scriu cu si pentru mine.
Acum va fi altceva. A trebuit sa treaca timpul peste mine, sa imi gasesc jumatatea, sa ma casatoresc si sa fac un copil ca sa realizez ca un blog este despre tine si atat! Despre trairi si amintiri pentru mai tarziu.

De ce "Copil cu copil"? De ce nu? Uneori chiar asta cred si simt ca sunt. Un copil mai mare cu un copil mai mic in brate. Si pentru ca pana si mama mea crede asta despre mine!